Întotdeauna am fost un „observator”.
Al lumii, al societății, al vieții așa cum este ea proiectată aici. De mic m-am simțit — sau am fost — în dezacord cu multe principii, mai mult sau mai puțin acceptate. Am văzut și am simțit diferențe de ideologii care, în interiorul meu, declanșau un sentiment constant de controversă.
De ce trebuie să existe tipare, principii, dogme și șabloane pe care să le urmezi, când este mult mai simplu să fii tu însuți?
Această întrebare m-a transformat, într-un fel, în „oaia neagră” a familiei mele. Nu vin dintr-o familie cu probleme, dimpotrivă. Însă diferența de gândire și-a pus amprenta. Mi-am respectat familia, mi-am respectat părinții, chiar dacă nu am urmat sfaturile sau drumul pe care și l-au dorit pentru mine.
La un moment dat, diferența dintre ceea ce simțeam și lumea din jur m-a făcut să cred că nu am avut o copilărie fericită. Cu timpul, însă, am înțeles că, de fapt, copilăria mea a fost una normală. Chiar dacă am crezut că nu am fost iubit din cauza rebeliunii mele față de societate, mai târziu, când am devenit părinte, iar părinții mei nu au mai fost, am înțeles adevărul.
Nu a existat o rană adâncă în mine. Sau, dacă a existat, s-a vindecat prin înțelegere.
Au fost ceea ce au putut fi. Au făcut ceea ce le-a fost cu putință pentru mine, ca copil, într-o lume plină de tipare, dogme și principii.
La fel ca mine, pentru mulți alții viața a fost la fel — sau mai grea. Ca adulți, purtăm consecințele societății și, mai ales, ale familiei din care provenim. Mulți oameni poartă acest „lanț”. Îl numesc lanț pentru că, de fapt, asta este: o legătură cu un trecut care le dictează viitorul.
Unii ar spune simplu: „sunt copilul părinților mei”. Este adevărat, din punct de vedere fizic. Dar nu este aceasta doar o definiție care ne ajută să simplificăm lucrurile?
Lanțul care leagă trebuie rupt.
Ruperea lanțului nu înseamnă negarea părinților.
Nu înseamnă ură față de trecut.
Nu înseamnă lipsă de reguli sau haos.
Înseamnă să alegi conștient să nu mai transmiți mai departe ceea ce știi că este greșit.
Dacă o persoană se definește doar prin familie, grup sau societate, unde mai este libertatea de a fi tu însuți și nu ceea ce ți se cere să fii? Mulți au înțeles greșit libertatea și au confundat-o cu lipsa responsabilității. Așa au apărut indiferența și lipsa de respect. Cine vede, înțelege.
Ne bucurăm de libertate dezvoltând, de fapt, alte lanțuri.
Nu toți suntem la fel. Nu toți înțelegem. Însă ceea ce ar trebui să ne unească lipsește aproape complet: umanitatea. Fie că vorbim de plan fizic sau spiritual, efectul este același. Dacă azi ignorăm umanitatea din noi, o vom face și mâine. Iar în acest ritm, viitorul nu mai există.
Dogmele, tiparele și principiile societății actuale sunt greșite, total opuse naturii noastre. Și totuși, unii le poartă cu mândrie, chiar cu aroganță. Devenim, încet, sclavii unui sistem care ne ia și ultimele picături de umanitate și ne obligă să fim ceva ce nu ar trebui să fim.
Valul care ne ia nu ne duce spre un țărm, ci spre adâncimi tot mai întunecate.
Noi, cei care mai avem o fărâmă de conștiință, ar trebui să ne opunem acestui val. Nu este ușor, dar este posibil. Schimbarea începe cu individul, continuă cu grupul și, poate, ajunge la societate.
Viața este o luptă pentru supraviețuire, dar lupta noastră de azi nu ar trebui să fie doar pentru noi. Ar trebui să fie pentru cei care vin după noi. Binele de azi nu garantează binele de mâine.
Și atunci apare întrebarea:
pentru ce ne mai înmulțim ca specie, dacă temelia pe care o construim este putredă sau incertă?
Aceasta este indiferența și iresponsabilitatea pe care o văd în lume.
Și da… mă doare.




