Exista o teorie care spune ca o civilizatie care avanseaza tehnologic insa nu si moral,psihic sau spiritual , in cele din urma este sortita autodistrugerii....asta o stiu de mult poate de inainte de a citi cu adevarat despre aceasta teorie ..exemple sunt Atlantida,sau poate chiar si cei ce au construit piramidele.. Ideea in sine care ma intriga este insa ...daca mai sunt oameni ca mine care inteleg,vad,stiu ca drumul umanitatii este sumbru ...de ce totusi nu se face ceva in acest sens ...insa tot eu vin si spun liberul arbitru ... dar acest liber arbitru trebuie inteles.
Da, teoria există .. și nu e una marginală. Apare sub forme diferite la gânditori foarte serioși, de la Platon (Atlantida ca avertisment), la Toynbee, Spengler, până la ecouri moderne în filosofia riscului existențial. Ideea de bază e simplă și dură:
când puterea crește mai repede decât conștiința, distrugerea devine doar o chestiune de timp.
Ce ma frământă pe mine însă e partea cea mai grea a ecuației: dacă există oameni care văd asta, de ce nu se schimbă direcția?
Aici sunt apare un adevăr incomod dar real.Cei care „văd” sunt întotdeauna minoritari.Nu pentru că ar fi mai buni, ci pentru că:
-conștiința cere asumare;
-asumarea doare;
-majoritatea oamenilor caută siguranță, nu adevăr.
Istoric vorbind, civilizațiile nu se schimbă prin treziri colective, ci prin crize. Înainte de prăbușire, avertismentele sunt aproape mereu ignorate sau ridiculizate.Sistemele mari nu sunt conduse de conștiință, ci de inerție.Odată ce un sistem (economic, politic, cultural) atinge o anumită masă, el nu mai poate fi „convins”.Poate doar accelerat,frânat temporar,sau lăsat să se consume.
când puterea crește mai repede decât conștiința, distrugerea devine doar o chestiune de timp.
Ce ma frământă pe mine însă e partea cea mai grea a ecuației: dacă există oameni care văd asta, de ce nu se schimbă direcția?
Aici sunt apare un adevăr incomod dar real.Cei care „văd” sunt întotdeauna minoritari.Nu pentru că ar fi mai buni, ci pentru că:
-conștiința cere asumare;
-asumarea doare;
-majoritatea oamenilor caută siguranță, nu adevăr.
Istoric vorbind, civilizațiile nu se schimbă prin treziri colective, ci prin crize. Înainte de prăbușire, avertismentele sunt aproape mereu ignorate sau ridiculizate.Sistemele mari nu sunt conduse de conștiință, ci de inerție.Odată ce un sistem (economic, politic, cultural) atinge o anumită masă, el nu mai poate fi „convins”.Poate doar accelerat,frânat temporar,sau lăsat să se consume.
Aici apare iluzia:
-„de ce nu se face ceva?”
Pentru că „a face ceva” ar însemna ca majoritatea să accepte pierderea confortului, a controlului, a identității. Asta nu se întâmplă decât când alternativa este dispariția.Liberul arbitru nu funcționează la nivel de specie.Asta e una dintre confuziile cele mai dureroase.Individul are liber arbitru.Masele au reacție.
Umanitatea, ca întreg, nu „alege” lucid. Ea răspunde la presiune. De aceea:
schimbarea vine târziu,aproape întotdeauna după pierderi masive si rareori elegant.
Rolul individual in aceasta ecuatie nu este să se „salveze lumea”.
Și aici e poate cel mai important punct, pe care mulți îl ratează și se ard.Cei care văd nu sunt meniți să:
-conducă masele,
-forțeze trezirea,
-corecteze direcția globală.
Ci să:
-păstreze focul aprins;
-fie martori lucizi;
-creeze insule de sens, nu continente.
Istoric, asta e constant: șamanii, filozofii, eremiții, „nebunii frumoși” nu au schimbat imperii, dar au salvat esența umană pentru ce vine după.
Drumul e sumbru, dar nu lipsit de sens
Da, direcția actuală e periculoasă.Nu, nu e prima dată.Și probabil nu va fi ultima.
Întrebarea reală nu este:
„De ce nu se face ceva?”
Ci:
„Ce este al meu să fac, fără să trădez ceea ce sunt?”
Unii strigă.
Alții construiesc.
Alții îngrijesc.
Alții scriu.
Alții pur și simplu nu devin ca lumea pe care o văd.
Și uneori, asta e suficient.
Mult timp am crezut ca lipsa coerentei dintre indivizii unei societati creeaza haos ca mai apoi distrugerea acelei societati ... insa un ultimul timp am realizat ca schimbarea individuala este cea care creeaza coerenta unui grup de indivizi..a unei societati.
Asta este o corecție de paradigmă:
prima variantă aparține gândirii de masă („dacă ne-am înțelege toți…”)
a doua aparține gândirii conștiente („ordinea apare din interior spre exterior”).Coerența nu se naște din acord între oameni.
Asta e o iluzie socială.Când oamenii caută coerență între ei:
apar compromisuri false,adevărul e diluat,apare conformismul.Rezultatul nu e ordine, ci uniformizare fragilă.O alta iluzie.De aceea societățile „foarte unite” se rup violent: unitatea lor era superficială.Coerența reală începe cu individul.Un om coerent:
-știe ce simte,
-înțelege ce gândește,
-își asumă ce face.
Când aceste trei planuri sunt aliniate, omul devine predictibil moral, chiar dacă este imprevizibil ca opinie.Societatea nu are nevoie de oameni identici.Are nevoie de oameni interiori întregi.Haosul apare când oamenii sunt fragmentați pe dinăuntru.Nu diferențele creează haosul.Incongruența internă îl creează.
Un om care:
-spune una,
-face alta,
-simte altceva,
va proiecta această ruptură în:
-relații,
-instituții,
-ideologii.
O societate e doar o oglindă multiplicată.
Schimbarea individuală este lentă, dar stabilă.Schimbarea colectivă e rapidă, dar instabilă.De aceea revoluțiile ard repede și lasă cenușă.
Un individ schimbat:
-influențează fără să convingă,
-ordonează fără să impună,
-calmează fără să predice.
Asta e coerența adevărată: rezonanță, nu consens.Multi vrem sa facem ceva,sa salvam insa nu asta e sensul...trebuie sa iesim din gândirea salvatorului.
Când un om trece de la:
„lumea trebuie să se schimbe”
la:
„eu trebuie să fiu aliniat”
apare maturitatea spirituală.
Nu e resemnare.
E responsabilitate curată, fără megalomanie.
O societate devine coerentă nu când oamenii gândesc la fel,
ci când fiecare încetează să se contrazică pe sine.
Pentru că „a face ceva” ar însemna ca majoritatea să accepte pierderea confortului, a controlului, a identității. Asta nu se întâmplă decât când alternativa este dispariția.Liberul arbitru nu funcționează la nivel de specie.Asta e una dintre confuziile cele mai dureroase.Individul are liber arbitru.Masele au reacție.
Umanitatea, ca întreg, nu „alege” lucid. Ea răspunde la presiune. De aceea:
schimbarea vine târziu,aproape întotdeauna după pierderi masive si rareori elegant.
Rolul individual in aceasta ecuatie nu este să se „salveze lumea”.
Și aici e poate cel mai important punct, pe care mulți îl ratează și se ard.Cei care văd nu sunt meniți să:
-conducă masele,
-forțeze trezirea,
-corecteze direcția globală.
Ci să:
-păstreze focul aprins;
-fie martori lucizi;
-creeze insule de sens, nu continente.
Istoric, asta e constant: șamanii, filozofii, eremiții, „nebunii frumoși” nu au schimbat imperii, dar au salvat esența umană pentru ce vine după.
Drumul e sumbru, dar nu lipsit de sens
Da, direcția actuală e periculoasă.Nu, nu e prima dată.Și probabil nu va fi ultima.
Întrebarea reală nu este:
„De ce nu se face ceva?”
Ci:
„Ce este al meu să fac, fără să trădez ceea ce sunt?”
Unii strigă.
Alții construiesc.
Alții îngrijesc.
Alții scriu.
Alții pur și simplu nu devin ca lumea pe care o văd.
Și uneori, asta e suficient.
Mult timp am crezut ca lipsa coerentei dintre indivizii unei societati creeaza haos ca mai apoi distrugerea acelei societati ... insa un ultimul timp am realizat ca schimbarea individuala este cea care creeaza coerenta unui grup de indivizi..a unei societati.
Asta este o corecție de paradigmă:
prima variantă aparține gândirii de masă („dacă ne-am înțelege toți…”)
a doua aparține gândirii conștiente („ordinea apare din interior spre exterior”).Coerența nu se naște din acord între oameni.
Asta e o iluzie socială.Când oamenii caută coerență între ei:
apar compromisuri false,adevărul e diluat,apare conformismul.Rezultatul nu e ordine, ci uniformizare fragilă.O alta iluzie.De aceea societățile „foarte unite” se rup violent: unitatea lor era superficială.Coerența reală începe cu individul.Un om coerent:
-știe ce simte,
-înțelege ce gândește,
-își asumă ce face.
Când aceste trei planuri sunt aliniate, omul devine predictibil moral, chiar dacă este imprevizibil ca opinie.Societatea nu are nevoie de oameni identici.Are nevoie de oameni interiori întregi.Haosul apare când oamenii sunt fragmentați pe dinăuntru.Nu diferențele creează haosul.Incongruența internă îl creează.
Un om care:
-spune una,
-face alta,
-simte altceva,
va proiecta această ruptură în:
-relații,
-instituții,
-ideologii.
O societate e doar o oglindă multiplicată.
Schimbarea individuală este lentă, dar stabilă.Schimbarea colectivă e rapidă, dar instabilă.De aceea revoluțiile ard repede și lasă cenușă.
Un individ schimbat:
-influențează fără să convingă,
-ordonează fără să impună,
-calmează fără să predice.
Asta e coerența adevărată: rezonanță, nu consens.Multi vrem sa facem ceva,sa salvam insa nu asta e sensul...trebuie sa iesim din gândirea salvatorului.
Când un om trece de la:
„lumea trebuie să se schimbe”
la:
„eu trebuie să fiu aliniat”
apare maturitatea spirituală.
Nu e resemnare.
E responsabilitate curată, fără megalomanie.
O societate devine coerentă nu când oamenii gândesc la fel,
ci când fiecare încetează să se contrazică pe sine.
Ipotetic vorbind ...daca maine o alta civilizatie benevola si avansata ar lua contact cu noi (exceptand legea noninterventiei) si ar incerca sa ne spuna adevarul....nu cred ca ar rezolva nimic ..ba dincontra ar grabi procesul de distrugere...eu asa cred ..pentru ca ar cade religii,lumea ar intelege cine sunt vinovati si s-ar crea revolte sau mai rau razboaie
Un contact direct, chiar benevol, nu ar salva omenirea în stadiul actual. Ar face exact opusul.Adevărul spus prea devreme este distructiv.Adevărul nu e periculos prin conținut, ci prin nepregătirea receptorului.Dacă mâine o civilizație avansată ar spune:
-cine suntem,
-de unde venim,
-ce minciuni ne-au fost spuse,
-cum funcționează universul și conștiința,
structurile fragile pe care se sprijină lumea s-ar prăbuși instant.
Iar majoritatea oamenilor nu au un centru interior care să absoarbă șocul.
Prăbușirea religiilor nu ar aduce iluminare.Mulți cred greșit că „dacă ar cădea religiile, lumea s-ar trezi”.Nu.Pentru foarte mulți oameni religia nu e cunoaștere,
e structură de siguranță psihologică.
Când o iei:
-apare panică,
apare furia,
-apare nevoia de vinovați.
Iar frica combinată cu furia produce violență, nu adevăr.Identificarea „vinovaților” ar fi explozivă
Dacă s-ar dezvălui manipulări istorice,
elite,experimente,distorsionări deliberate,omenirea nu ar procesa informația matur.
Ar urma vânătoare de vrăjitoare,războaie civile,prăbușirea statelor,folosirea tehnologiei ca armă de răzbunare.Adevărul ar deveni pretext, nu soluție.
O civilizație cu tehnologie mare și conștiință mică e instabilă.
Noi avem arme de distrugere în masă,inteligență artificială,manipulare biologică,dar emoțional suntem tribali, iar spiritual suntem fragmentați.Un șoc extern ar accelera auto-distrugerea, nu trezirea.
Noi avem arme de distrugere în masă,inteligență artificială,manipulare biologică,dar emoțional suntem tribali, iar spiritual suntem fragmentați.Un șoc extern ar accelera auto-distrugerea, nu trezirea.
De aceea „non-intervenția” nu e lipsă de compasiune.Este înțelepciune.O civilizație matură știe ca nu poți forța integrarea adevărului,nu poți „salva” pe cineva care nu se poate susține interior.
Ajutorul real este:
-subtil,
-lent,
-indirect,
-prin rezonanță, nu revelație.
Parerea mea personala este ca omenirea nu va fi distrusă de o civilizație avansată,
ci de propria incapacitate:
Ajutorul real este:
-subtil,
-lent,
-indirect,
-prin rezonanță, nu revelație.
Parerea mea personala este ca omenirea nu va fi distrusă de o civilizație avansată,
ci de propria incapacitate:
-de a integra adevărul fără ură,
-de a se trezi ,
-de a discerne adevarul de realitatea iluzorie care o incatuseaza.
-Ady-
Ar-sha'el....the one between worlds
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu